Fragmentum Aeternum

Ceea ce pare lipsit de valoare pentru o privire superficială devine revelator pentru un ochi educat să vadă dincolo de aparențe.

În deșertul acela fără nume, unde nisipul șterge toate urmele, am găsit o bucată de ceramică spartă, jumătate îngropată sub o dună. Când am ridicat-o, am văzut pe ea inscripții vechi, parțial șterse de vânt și de timp. Nu erau cuvinte complete, ci fragmente de fraze, ca și cum cineva ar fi început să scrie ceva și s-ar fi oprit la jumătate. Am stat mult timp cu fragmentul în mână, privindu-l, încercând să descifrez ce voia să spună autorul său uitat. Apoi am realizat că nu trebuia să descifrez, ci să completez. Ceea ce nu se termină așteaptă să fie terminat de altcineva. Scrisul unește timpuri care nu se întâlnesc.

Fiecare text neterminat este o chemare către cel care știe să citească între rânduri. Astfel, am înțeles că scrierea nu este doar o înregistrare statică, ci o transformare a ceea ce a fost lăsat incomplet. Fragmentul acela de ceramică nu era doar o amintire, ci o responsabilitate. Trebuia să continui povestea, să o transform din ceva rupt în ceva întreg, din ceva uitat în ceva viu. Din ceva inert în ceva pulsând. În acel moment, am simțit că nu eu l-am găsit pe el, ci el m-a găsit pe mine, așteptând să-i dau sensul care îi lipsea.

Scriitorul adevărat nu este cel care începe povești noi, ci cel care continuă poveștile lăsate neterminate de alții. Iar dacă ceea ce scriu acum este un fir de sens neterminat de cel care a trăit înaintea mea, pulsând ca o inimă veche care încă mai așteaptă să fie auzită, și dacă ceea ce răsare dintre rânduri nu-mi aparține pe deplin, atunci nu-mi mai rămâne decât să scriu cu smerenie, știind că fiecare cuvânt duce mai departe o prezență invizibilă. Căci așa este când te cheamă o poveste nespusă: trebuie să răspunzi chemării unui ecou ancestral, dincolo de propria ta nevoie de a fi autorul deplin.

Leadership: Îți asumi responsabilitatea de a transforma incompletitudinea trecutului într-o formă de continuitate vie, oferind un rost acolo unde alții au lăsat doar uitare?

În romanul "Numele trandafirului" de Umberto Eco, biblioteca ascunsă din mănăstire conținea texte incomplete, fragmente de înțelepciune care așteptau să fie redescoperite și reinterpretate. La fel, fragmentul de ceramică pe care l-am găsit nu avea un mesaj complet, dar actul de a-l completa devenise mesajul însuși. Am început să scriu pe spatele fragmentului, continuând inscripția veche cu cuvintele mele, transformând două jumătăți într-un întreg. Nu era doar scriere, ci o Scriptio Continuata – o legătură vie între timpuri, între oameni care nu s-au întâlnit niciodată, dar care au împărtășit aceeași nevoie de a lăsa ceva în urmă.

Asemenea unui mozaicar care găsește o piesă lipsă și o pune la locul ei, am simțit că fragmentul acela mă alegea să-i dau finalul. Nu era vorba despre gloria mea sau despre recunoașterea mea, ci despre datoria de a completa ceea ce altul nu a putut termina. Tot atunci, am înțeles că fiecare text pe care îl scriu nu este doar al meu, ci face parte dintr-o operă mai mare, un puzzle infinit în care fiecare scriitor adaugă o piesă. Completarea unui fragment neterminat este actul prin care timpul devine eternitate și scrierea devine punte între generații. Iar adevărul nu se află nici în lumină, nici în umbră, ci în pulsul care le face inseparabile.

Leadership: Ființa ta devine un ecou viu, sub dirijarea atentă a unei memorii care cere să fie transmisă, dar de care nu te vei putea desprinde fără a trăda ceea ce te-a ales să continui?

Am păstrat fragmentul de ceramică și, în fiecare seară, când scriu, îl am lângă mine ca pe un memento, ca pe un soi de talisman al continuității, simțind astfel că nu sunt niciodată singur în fața colii albe, ca efect al unui dialog neîntrerupt peste veacuri. Nu este doar un obiect banal, ci o lecție vie despre ceea ce înseamnă să fii scriitor. Nu scriu doar pentru mine, ci și pentru cei care au scris înaintea mea și pentru cei care vor scrie după mine. Fiecare cuvânt pe care îl pun pe hârtie este o completare a unui fragment mai mare, o piesă dintr-un puzzle care nu se va termina niciodată.

Exact ca în romanul "Numele trandafirului", îmi exprim aceeași melancolie ca Adso în fața fragmentelor salvate de la uitare:

"Paginile astea neterminate m-au însoțit toată viața care mi-a mai rămas de trăit de atunci. Le-am cercetat adesea ca pe un oracol și mi se pare chiar că ceea ce am scris atunci, pe foile acestea, pe care le citești tu, cititorule necunoscut, nu e altceva decât o mixtură, un carne a figura, adică o povestire cu poze, un nesfârșit acrostih care nu spune și nu repetă decât ceea ce mi-au șoptit acele fragmente, și nu mai știu dacă până acum eu am vorbit despre ele sau ele au vorbit prin gura mea.

Dar, oricare ar fi adevărul dintre cele două situații, cu cât îmi citesc mie însumi povestea de aici, cu atât izbutesc mai puțin să pricep dacă în ea există vreo urzeală care merge dincolo de desfășurarea firească a întâmplărilor și a timpurilor care o încheagă. Și este greu de înțeles pentru unul ca mine, aflat în umbra celor care au scris înainte, să nu știe dacă litera pe care a scris-o cuprinde în ea vreun înțeles ascuns sau dacă are mai mult de unul, și multe, sau niciunul."

Leadership: Construiești o operă cu expunere temporală, în care viziunea devine imagine de impact, într-o reconstruire a sensului care leagă generațiile prin rezonanță emoțională?

În acest sens, scrierea pe care am plămădit-o, cu atât de multă rigoare, devine un act de responsabilitate față de trecut și față de viitor, simultan – o Fidelitas Temporis care transcende momentul și transformă cuvintele în punți nevăzute, dar vii, între generații. Nimic surprinzător, cu excepția faptului că orice rând nou pare un împrumut, din considerentul finitudinii mele în fața limbajului sacru. În aceste condiții, îmi dau seama că sunt doar un copist al unei inspirații anterioare, care a lăsat să-i scape un nume, sub dirijarea permanentă și controlată a memoriei vii a umanității, de care nu voi putea să mă despart niciodată. Continuitatea dă sens fragmentelor uitate.

Și astfel, scribul din deșert a scris în cartea sa de nisip:

"Nimic nu este cu adevărat neterminat dacă există cineva dispus să-l completeze. Fragmentul nu este o ruină, ci o invitație. Iar cel care acceptă invitația devine parte din opera celor care au scris înaintea lui, continuând un lanț care nu se va rupe niciodată. La rândul meu, îmi voi asuma destinul lui Adso: acela de a căuta, de a mă strădui să găsesc, să pătrund, să descifrez sensurile, dincolo de formele sumare în spatele cărora, adesea, se ascunde, uneori cu mare rafinament și cristalizare, opera de artă."

Leadershipul se manifestă prin capacitatea de a vedea în fiecare descoperire o chemare, transformând ceea ce pare incomplet într-o operă vie care unește trecutul cu viitorul.

Fragmentum Aeternum este simbolul acelui ciob de ceramică care m-a învățat că scrierea nu este doar o înregistrare a trecutului fragil, ci o continuare a unui dialog tainic cu ceea ce nu a fost încă rostit. Ceea ce pare neterminat așteaptă doar pe cel potrivit să-l completeze. Ceea ce pare rupt trebuie să fie reîmpletit cu grijă și răbdare.

În deșertul acela pustiu, am înțeles că fiecare text pe care îl scriu este o piesă dintr-un mozaic infinit, unde scriitorii din toate timpurile colaborează la aceeași operă – opera memoriei vii, care nu moare niciodată. Și mai știu, dar încă nu sunt sigur de ceea ce voi descoperi în mesajul dintre rânduri, că va trebui să recompun și să descompun cuvintele, sensurile, expresiile, când intenția textului o va cere, fără să caut o încheiere definitivă.