Opus Destinatum

Menirea ți se dezvăluie abia când înțelegi că nu ești separat de ceea ce creezi.

În a treizeci și doua zi a rătăcirii mele prin deșert, pe când soarele cobora spre orizont, am întâlnit un vânzător de antichități care mi-a oferit, pentru doar câțiva bănuți de aramă, o carte veche și prăfuită. Susținea că a stat îngropată în nisip mai bine de 500 de ani. Iar pe prima pagină, între rânduri vechi de secole, era desenată o frescă pe un perete prăbușit. Pictura reprezenta un scrib cu ochii închiși, ținând o carte deschisă în mână, iar din paginile acelei cărți curgeau râuri de lumină care se transformau în stele. Ce coincidenţă !

Sub imagine, într-o latină imperfectă, era scris: „Vita praeparatio, opus revelatio” – Viața este pregătire, opera este revelație.

În acel moment, sub lumina roșiatică a apusului, ceva s-a rupt în mine ca o pecete veche, eliberând o înțelegere care așteptase de ani de zile să fie recunoscută. Cu o claritate care m-a făcut să tremur, am realizat că tot ce am trăit până în acel moment, toată viața mea aparent haotică și fragmentată, a fost, de fapt, o pregătire continuă pentru opera pe care eram destinat să o creez. Fiecare eșec pe care îl considerasem o tragedie, fiecare pierdere care mă zdrobise, fiecare moment de îndoială care mă copleșise — toate acestea nu fuseseră întâmplări absurde, ci trepte necesare către înțelegerea pentru care fusesem pus pe acest pământ. Privirea interioară e microscopul sufletului creator.

Leadership: Când viața ta devine o formă de expresie a sinelui, îți mai rămâne ceva de creat sau de perceput prin intensitatea trăirii?

Soluția chinului existențial care mă bântuise atâția ani se afla, desigur, în acel sentiment de contopire totală cu opera mea, adică în înfăptuirea binelui prin creație activă. Nu eram doar un creator de opere separate de mine, ci devenisem însuși opera vie pe care o cream zi de zi prin fiecare gând, prin fiecare acțiune, prin fiecare alegere conștientă de a contribui la binele universal. Opera omului e oglinda tăcută a sufletului său. Iar opera mea era însăși viața trăită cu sens, prin modelarea realității prin creație.

Era aceeași convingere pe care marele poet persan Rumi o repetase stăruitor în versurile sale, invocând autoritatea supremă a glasului poetic divin care vorbește prin toți artiștii adevărați: „Tu nu ești o picătură în ocean, tu ești întregul ocean într-o picătură.” Tocmai această înțelegere mi-a transformat radical percepția asupra existenței proprii, căci am înțeles cu limpezime că nu mai sunt un fragment insignifiant care creează opere mici, ci sunt manifestarea unică a forței creatoare universale care lucrează prin mine. Spiritul creator este dovada vie a nemuririi.

Leadership: Îți poți privi viața ca pe o compoziție vizuală în care echilibrul dintre creație și reflecție definește felul în care ai ales să dai sens unei revelații mai înalte?

În romanul „Steppenwolf”, de Hermann Hesse, protagonistul Harry Haller descoperă, după o viață întreagă de suferință, că toate experiențele sale dureroase nu fuseseră curse ale destinului, ci un proces necesar de descompunere a egoului fals pentru a permite nașterea sinelui autentic. În „Teatrul Magic” din finalul cărții, Haller înțelege că viața sa nu a fost o serie de eșecuri, ci o inițiere progresivă în înțelegerea multiplelor fațete ale ființei sale.

Asemenea lui Haller, am înțeles în acea zi toridă din deșert că nu trebuie să regret nimic din trecut, din tot ce-am trăit, pentru că totul a fost pregătire pentru un moment unic de revelație.

Iar acea însuflețire profundă pe care o trăisem atunci o regăsesc chiar acum în convingerea statornică de a zidi o operă nouă — oricât de modestă — menită să se alăture năzuinței universale de a birui răul și de a înfăptui binele. Este vorba despre a contribui la acel cât de puțin bine care a asigurat, prin harul providenței divine, supraviețuirea și înălțarea treptată a umanității de-a lungul mileniilor. Negreşit, tot ce-am dăruit lumii prin cunoaştere și s-a răspândit încet, dar puternic, prin rețelele nevăzute ale lumii, a devenit un foc viu ce-a aprins alte minți. A crea este singurul mod de a te descoperi: autentic şi spiritual.

Leadership: Poți transforma retrospectiv experiențele tale de viață într-o poveste coerentă care își dezvăluie scopul final abia când totul devine necesar pentru înfăptuirea Operei Supreme?

Chemarea către operă — Vocatio Operis — este, în același timp, chemarea către mine însumi. Căci sigur nu am fost chemat să fac opere strălucitoare și efemere pentru a-mi valida existența, ci existența însăși este opera supremă pe care am creat-o zilnic prin modul în care am ales să trăiesc, să gândesc și să acționez. Sensul unei vieți nu e confirmat de privirile celorlalți, ci de profunzimea cu care ea devine răspuns la o chemare interioară.

Ca s-o spun altfel, opera supremă este ceea ce devine vizibil din tine atunci când îți aliniezi viața cu sensul profund al propriei chemări, adică rezultatul a ceea ce ai cultivat cu răbdare, discernământ și fidelitate față de ce-ai descoperit pe parcurs, faţă de ceea ce nu s-a mai povestit.

De fapt, fiecare om poartă în sine o operă unică, care așteaptă să fie adusă la lumină — o mică scânteie de știință, de creaţie, care poate aprinde conștiința lumii întregi. Ṣi chiar dacă nu toți sunt chemați să creeze capodopere apte să rămână în istorie, totuși fiecare este chemat să trăiască cu o intensitate și o autenticitate care transformă propria viață într-o operă de artă. Această putere creatoare despre care vorbesc nu este productivitate obsesivă sau activism fără sens, ci o stare de grație în care fiecare gest devine sacru prin intenția care îl animă. Uneori nu contează cât creezi, ci cât luminezi prin ceea ce ești.

Leadershipul spiritual constă în acceptarea deplină a faptului că viața ta întreagă, cu toate experiențele ei dureroase și confuze, a fost o pregătire pentru opera pe care doar tu o poți înfăptui în forma sa unică și irepetabilă. Înseamnă să rămâi fidel chemării tale interioare când totul din jur pare dictat de hazardul întâmplării.

Opus Destinatum ne învață că nimic din viața noastră nu este întâmplător sau inutil pentru Opera Supremă — transformarea propriei existențe într-o mărturie vie a puterii binelui de a triumfa asupra răului, prin persistența creatoare.

Ei bine, fresca din prima pagină a unei cărţi vechi mi-a dezvăluit că scribul cu ochii închiși nu doarme, ci vede mai clar decât oamenii cu ochii deschiși, pentru că privește înăuntru, acolo unde opera sa reală se scrie nu cu cerneală pe pergament, ci cu esența însăși a ființei sale transformate prin fiecare experiență trăită conștient. Căci Opera Supremă nu este ceea ce lăsăm în urmă pe hârtie sau în piatră, ci ceea ce devenim prin procesul creator continuu: de a ne transforma din materie brută, în instrumente conștiente ale binelui universal.

Poate că viața nu este altceva decât o vastă și tăcută pregătire pentru lucrarea pe care ești menit s-o înfăptuiești. Iar sensul ei suprem se revelează în momentul când tu și creația ta deveniți o singură esență.