Ultimul Cuvânt Îi Aparține Cerului

Puterea omului se sfârșește acolo unde începe dreptatea divină

Deșertul nu iartă iluziile, nici autoînșelările. Tocmai acolo, unde lumina se frânge în umbre și căldura devine greu de îndurat, mi-am dus pașii, căutând liniște. Când am pătruns în acea grotă modelată de vânt și de timp, ascunsă privirii oamenilor și pașilor grăbiți, am înțeles că nu tot ceea ce este dat omului rămâne sub controlul său. Uneori, ceea ce numim liber arbitru nu este decât o iluzie temporară, o libertate împrumutată, nu donată. Mult timp am citit din pergamentul sfânt, vechi parcă de milenii uitate, care pulsa cu o lumină slabă în fața mea. Și tot n-am înțeles prea bine de ce tocmai eu am fost cel chemat să-i pătrund taina.

Încăperea plină de aer deșertic, atât de rar și încins, vibra cu o energie ciudată, precum respirația mută a unei inteligențe care mă observa în taină. Nimeni nu scapă confruntării cu sine, atunci când adevărul îl întâmpină fără văluri. Consolator, m-am așezat pe nisipul cald, considerând că întrebarea nu e de ce am fost chemat în acest loc, ci dacă sunt pregătit să răspund. Brusc, gândul mi-a fugit la un personaj legendar al deșertului, mistuit de aceeași sete de sens, asemenea faraonului din textul sacru, care a dorit puterea, dar nu i-a înțeles esența: Napoleon.

O minte strălucitoare, un ambițios înarmat cu logică și sânge, un om ce visase să cucerească lumea nu pentru a o ordona, ci pentru a o poseda. Tocmai în deșert a căutat el cheia supremației, acea forță tăcută a destinului la care și Alexandru Macedon tânjise în clipele de îndoială și singurătate, și care tot în deșert i-a fost revelată.

Leadership: Cum poate fi ilustrată vizual și concret intervenția divină ca moment în care planurile umane se risipesc, folosind contrastul dintre ordine și dezordine în mecanismul aparent al realității?

Dar când omul se visează stăpân peste lume, uită că este el însuși doar o boare în gândul etern al Creatorului. Iar Napoleon, marele titan al ambiției, algebrist al cuceririlor, n-a înțeles că puterea fără suflet este doar o matematică a morții, un fel de răspuns exact într-o ecuație greșită, tot așa cum gloria fără adevăr este doar zgomot. În ochii poporului, era eroul: conducătorul iubit, strategul genial. Dar în ochii Celui ce citește sufletul, Napoleon purta doar o mască sofisticată peste o poftă oarbă de glorie. El nu și-a iubit niciodată soldații sau poporul, ci a iubit ecoul numelui său în gura lor. Poporul l-a urmat, dar Dumnezeu nu.

Și la un moment dat s-a întâmplat ceea ce nimeni nu anticipase: planurile lui Napoleon au fost încurcate definitiv chiar când era mai aproape de împlinirea viziunii sale supreme. Și au fost încurcate, împrăștiate, înfundate, nu de tactici, nu de arme, ci de voința Celui Nevăzut. Căci Waterloo – acel cuvânt devenit ruină – n-a fost o bătălie, ci o decizie divină, la care Napoleon a asistat neputincios. Când omul confundă controlul cu chemarea divină, este inevitabil ca iluzia puterii să se sfărâme în fața unei voințe care nu i se supune.

Întregul nu poate fi văzut de cel care este el însuși o piesă a unei ordini mai înalte. Iar aici parcă se relevă cuvintele lui Adso din "Numele Trandafirului", scris de Umberto Eco: "Spiritul arde în prăpastia pe care o atinge acum, văzându-şi propria dorinţă şi propriul adevăr întrecute de realitatea pe care a trăit-o şi pe care o trăieşte. Și asistă, uluit, la propria sa pierdere."

Claritatea privirii tale crește atunci când accepți că nu ești centrul a ceea ce se întâmplă, ci parte dintr-un întreg pe care nu-l poți cuprinde decât privind din afara propriei minți.

Am stat o vreme în tăcere adâncă în grota ascunsă din mijlocul deșertului, ca și când aș fi fost prizonierul unui timp suspendat pe care nu-l puteam grăbi, nici opri. Furtuna de nisip a contribuit și ea la captivitatea mea în acel spațiu straniu și atemporal. Nu puteam decât să las gândurile mai departe. La urma urmei, cred că eu însumi am învățat lecția demnă de asprimea deșertului: "nu tot ceea ce pare a fi cucerire este și chemare". Căci adevărata măreție nu se măsoară prin cuceriri, ci prin recunoașterea propriei micimi în fața Eternului.

Iar mintea tot la Napoleon îmi stătea. Insula pustie unde a fost exilat n-a fost o înfrângere politică. A fost o retragere impusă de un Dumnezeu care veghează și nu iartă, și nici nu permite unui muritor să fie mai mult decât un muritor. Napoleon fusese lăsat să aleagă, dar nu să decidă. De aceea, liberul arbitru nu este suveran, ci o probă: Dumnezeu privește nu doar ce alegi, ci ce este în inima alegerii tale. Și când inima ta e coruptă, când sufletul tău vrea să se înalțe peste lume nu pentru a sluji, ci pentru a domina, atunci Dumnezeu rupe firul acestei autoînscăunări iluzorii.

La drept vorbind, ochiul condus de orgoliu vede în înălțare o reușită, dar ochiul clar vede deja prăbușirea programată. Cel puțin asta mi-a arătat deșertul, iar pergamentul și simbolurile sale divine, pe care doar vechii cabaliști le-ar fi putut înțelege, au confirmat fără echivoc ceea ce sufletul meu intuise demult. Că puterea omului se sfârșește acolo unde începe dreptatea divină. Și această graniță nu o alegem noi, ci suntem evaluați prin ea.

Leadership: Poți recunoaște o ordine cu totul nouă în ritmul unei retrageri impuse de o revelație subtilă, care reflectă dinamica unei decizii ce depășește voința ta individuală?

Dintr-o dată, în tăcerea acelui loc sacru, între ecoul adâncurilor și vânturi reci, am simțit o altă prezență – una care nu predică, dar ordonă prin tăcere. Adevărul s-a așternut ca un pergament nevăzut în fața ochilor mei: "Dumnezeu schimbă soarta lumii în funcție de sufletul celor care o conduc. El nu intervine la întâmplare, ci doar când e nevoie. Tocmai când omenirea riscă să-L uite, atunci El revine. Uneori cu blândețe, alteori cu judecată. Căci omul nu poate manipula ceea ce nu înțelege, chiar dacă uneori i se permite să creadă că o face."

Și, nu ! Omul nu va stăpâni niciodată Pământul, care este La creación de Dios . Îl poate locui, îl poate exploata, dar nu-l va deține niciodată. Căci pământul este suflarea condensată a divinității, "Ednish Hismenth", iar fiecare fir de nisip e un fragment de memorie divină. Poate că nu suntem decât o trecere, și cine știe ce alte ființe ambițioase au călcat înaintea noastră acest sol sacru. Într-un fel, este și asta o lecție a tăcerii.

Acolo, în deșert, mi-am dat seama că nu deciziile noastre ne definesc destinul, ci ceea ce suntem cu adevărat în tăcerea deciziilor. Chiar și ce scriu aici, mi-a fost dezvăluit tot de Dumnezeu în rândurile criptate ale pergamentului. Și sunt sigur că Dumnezeu vede ceea ce noi nu vedem la conducătorii lumii – intenția lor ascunsă. Și nu lasă niciodată ca intențiile rele să devină lege universală. Prin urmare, Napoleon a fost îngăduit, dar nu validat. A fost ridicat, dar nu recunoscut în ciclicitatea stelelor. A fost lăsat să meargă până în pragul supremației, doar pentru ca, în acel ultim pas, Dumnezeu să-i rezerve lecția finală: "nu tot ce urcă spre cer este menit să rămână acolo" .

Aceasta este superioritatea absolută. Nu forța cu care lovești, ci autoritatea cu care oprești. Dumnezeu nu-și impune voința – o lasă să curgă. Dar când curgerea duce în prăpastie, o oprește. Nu pentru El, ci pentru oamenii de rând care merită o șansă la adevăr. El salvează lumea, nu o lasă să se piardă în propria rătăcire.

Leadershipul autentifică acea stare în care impulsul de autodepășire nu înseamnă exercitarea puterii asupra oamenilor, ci alinierea cu suflul Creatorului care susține adevărul și întreaga ordine a existenței.

Ultimul Cuvânt Îi Aparține Cerului, căci omul a fost lăsat să aleagă, dar nu să decidă finalul drumului său. Napoleon a fost doar o lecție, una din nenumăratele lecții pe care istoria le presară la tot pasul, în vortexul timpurilor. Iar lecția este universalmente válido e inmutable . Când inima unui conducător se umple de sine, Dumnezeu își retrage harul.

Iar în inima deșertului, numai acel scrib tăcut, el însuși purtător al unui destin măreț, a păstrat aceste adevăruri, scrise nu cu cerneală, ci cu umbră și lumină. Poate că am fost chemat să fiu martorul unui adevăr ce nu e al meu, fără să înțeleg de ce, și încă nu mai știu dacă povestea aceasta îmi aparține, sau dacă eu sunt doar un ecou al unei memorii străvechi care continuă să vorbească prin mine. Dar ceva îmi spune că tăcerea nu minte niciodată.

Ați auzit vreodată o tăcere care spune totul? Acolo începe adevărul.