Littera Amissa

Pierderea este modul prin care existența îți amintește că nimic nu este definitiv, iar valoarea ta se măsoară prin ceea ce clădești din nou.

În urma unei furtuni de nisip, am zărit desaga unui beduin risipită de vânt. În ea se ascundea o scrisoare pătată de timp și praf, pecetluită cu un sigiliu frânt, care vorbea tăcut despre miezul ascuns al lucrurilor și despre datoria de a-l elibera când nu-ți aparține. Am întors capul și am descoperit că propriile mele caiete, pline de teoreme și vise, fuseseră luate de vânt și îngropate sub dune. Pierderea acestor mărturii fragile ale minții mele nu a fost un accident, ci o lecție: uneori cunoașterea nu îți este dată să o păstrezi, ci să o transmiți.

Această întâmplare a trezit în mine o veche rană. De fiecare dată când am atins ceva prețios (un lucru misterios sau un adevăr greu câștigat), soarta m-a silit să-l abandonez și să pornesc din nou de la temelie, pentru a înțelege mai profund aceeași lecție sub alt chip. Aidoma unui beduin rătăcind sub stele, m-am întrebat cu o teamă amestecată de uimire: oare nu este aceasta ordinea ascunsă a vieții mele? Nu cumva pierderea este însăși școala prin care mi se dăruiește adevărata cunoaștere? Scrisoarea mi-a dezvăluit taina ascunsă a drumului: anume că fiecare act al renunțării forțate luminează calea spre un nou început. La urma urmelor, ce-ar putea însemna să pierzi, dacă nu să faci loc unei revelații și mai mari?

Totul în mine exprima o adâncă neliniște, asemeni unui semnal de alarmă. În sinea mea, credeam că această întâmplare a redeschis o rană străveche, aidoma unui pictor care, cu fiecare tușă de pensulă pe o pânză veche, dezvăluie straturi ascunse de durere și lumină, transformând abandonul în capodoperă. Dar nu era decât o formă de supunere în fața unei voințe mai mari decât a mea. Sau nu era așa? Încă nu știu. Nici până acum n-am aflat răspunsul întrebărilor mele. Un singur lucru este cert: disciplina, singura mea avere, m-a învățat să refac ce am pierdut, mai riguros și mai precis. Căci deșertul nu iartă, dar nici nu uită – el păstrează fiecare urmă, chiar și pe cele șterse de vânt. De aceea este vital să-mi asum acest ritm ascetic al reînceperii, să fac din știință un act de credință.

Leadership: Poți transforma pierderile repetate într-o poveste care să rescrie legile destinului, încât să răspunzi chemării de a înfăptui o lucrare mai mare?

În mod evident, scrisoarea găsită nu era doar un obiect oarecare, ci o oglindă a propriei mele deveniri. Ca în „O mie și una de nopți”, unde fiecare poveste ascunde o morală, am văzut în sigiliul frânt o lecție despre eliberare, o tăcere activă, precum respirația dintre două cuvinte sacre. Astfel, am înțeles că leadershipul începe cu acceptarea renunțării atunci când ai impresia că ai ajuns la capăt, dar ți se cere să o iei din nou de la început. Așa cum o descoperire abandonată m-a forțat să caut din nou sensul inițial al drumului pierdut, tot astfel scrisoarea găsită mi-a amintit că orice renunțare ascunde o chemare la o lucrare mai mare.

Neașteptat, această revelație m-a purtat spre o analogie: " Așa cum Sindbad a renăscut după fiecare naufragiu, eu renasc din fiecare pierdere, scriind o poveste mai adâncă. " Scrisoarea vorbea despre "miezul ascuns", dar ce este acest miez dacă nu știința trăită cu suflet? Iar leadershipul, înțeles ca proces activ de asumare și practică, nu ca simplu titlu sau obiect formal, este o formă de învățare continuă prin care fiecare pierdere se convertește într-un rezultat util și durabil.

Și tot aici, îmi amintesc un pasaj din "Siddhartha" de Hermann Hesse, când eroul ajunge la un râu după ce a pierdut aproape tot și a epuizat formulele teoretice. Acolo, ascultând sunetul unitar al naturii, descoperă „miezul ascuns” – știința aceea trăită cu suflet, nu cu scheme și formule. Tăcerea apei îl învață un leadership fără titlu: asumarea prezentă, răbdătoare, a fiecărui pas. Căci fiecare pierdere se convertește în înțelegere durabilă, iar viața devine o scrisoare pe care o recitești până îi înțelegi chemarea.

Leadership: Porți responsabilitatea de a transforma niște începuturi forțate într-o operă eternă care să lase urme dincolo de biografia ta personală?

Dacă deșertul îmi fură opera, îmi lasă totuși darul de a o rescrie mereu, dintr-o forță mai adâncă decât pierderea însăși, care urcă spre cer ca o rugăciune nerostită. Numai sub cerul nemilos al Saharei am aflat că pierderea este un maestru tăcut. Pe nisip, am trasat din nou teoremele, cu o mână condusă de o forță nevăzută, ca și cum deșertul însuși mi-ar fi dictat. Dar nu a fost sfârșitul. Nu, deloc. Ci, mai degrabă, adevărata chemare la început. Căci, într-un colț al scrisorii găsite, o frază abia lizibilă spunea: "Știința urcă la cer." Aceasta era Veltrixa Corathys – o scară a perseverenței care leagă pământul de stele. Fiecare abandonare a ceea ce credeai că este definitiv reprezintă o invitație la o poveste mai mare.

În "Cartea nisipului" a lui Borges, fiecare pagină se schimbă la fiecare citire. La fel, viața mea se rescrie cu fiecare pierdere, cu fiecare abandonare a lucrurilor crezute definitive.

Oare aș fi putut transforma aceste repetiții în miracole? Nu știu. Cert este că m-am aplecat asupra nisipului și am scris despre tot ceea ce mi-a fost luat și mi-a fost redat sub alt chip, știind că, de-aș avea o sută de ani, toate aceste începuturi vor forma o operă sfântă. O operă a răbdării și a reînceputului. Căci fiecare pierdere este o filă ruptă, dar și o chemare la o poveste mai adâncă, trăită cu sufletul deschis spre cer.

Leadershipul constă în disciplina de a transforma pierderile inevitabile în începuturi noi, scriind, prin ecoul lor, povestea care îți redefinește destinul.

Littera Amissa are drept mesaj acea probă a destinului de care nu te poți lipsi în drumul spre credință.

Poate pentru că nimic definitiv nu mi-a fost dat să păstrez, ci doar să rescriu, iar fiecare abandon a fost o chemare spre o poveste mai mare, în armonie cu cerul. Cât despre deșertul care m-a golit de tot ce era iluzoriu, numai datorita asprimii sale am înțeles că fiecare pierdere are rolul de a corecta direcția, transformându-se într-o lecție care pregătește terenul pentru o lucrare mai mare.

Din aceste considerente spun că fiecare pierdere ascunde o taină care mă împinge să reiau, mereu, începutul pe un alt drum.