Cu ce drept se ating oamenii de acest lucru necunoscut?

Stabileşte-ţi poziţia de lider în propria viaţă, punând valoare în adevărurile pe care le doreşti ascunse.

Eşafodul este complicele călăului. Devorează. Înghite carne. Bea sânge. Eşafodul este un fel de monstru, făurit de judecător şi de dulgher, un strigoi care pare că trăieşte o viaţă cumplită, alcătuită numai din moartea pe care a dat-o. De aceea, impresia fu cumplită şi adâncă. A doua zi după execuţie, şi multe zile după aceea, episcopul Myriel păru copleşit. Seninătatea aproape nefirească a clipei funebre dispăruse. Umbra justiţiei sociale îl urmărea. El, care de obicei se întorcea de la tot ceea ce săvârşea cu o satisfacţie atât de nemărginită, părea acum că-şi face mustrări.

Uneori vorbea cu sine însuşi, îngăimând cu jumătate de glas monologuri lugubre. Iată unul pe care sora lui l-a auzit şi l-a memorat:

„Nu credeam să fie atât de groaznic. E o greşeală să ne cufundăm atât de adânc în legea divină, încât să nu mai ţinem seama de legile omeneşti. Moartea nu ne-o poate trimite decât Dumnezeu. Cu ce drept se ating oamenii de acest lucru necunoscut?”

Cu vremea, aceste impresii slăbiră şi probabil se şterseseră. S-a băgat totuşi de seamă că episcopul se ferea să mai treacă prin piaţa execuţiilor. *

Leadership: În ascensiunea spre un nivel superior de excelenţă te sprijini pe o experienţă realizată în umbra propriilor gânduri puse sub semnul valabilitaţii unei devize pe care o putem ataşa şi aici: "respect pentru conştiinţa eternităţii"?

Dincolo de simplitatea înţelepciunii pe care o practică şi promovează liderul axat pe o viziune obiectivă asupra realităţii, oricât l-am admira ca exemplu de perfecţiune care întruchipează ce are mai bun în construcţia identităţii sale, el ar merita mai multă admiraţie ca gânditor care descifrează treptat lumea, gustând din amărăciunea şi singurătatea morală a vremurilor.

A avea respect pentru conştiinţa eternităţii prin intermediul gândurilor întrupate în cuvinte născătoare de realitate, aşezând fiecare urmare a evenimentelor pe coordonata unui proces spiritual-sufletesc, înseamnă să întreţii sentimentul acela de a nu lăsa lucrurile la voia întâmplării. Înseamnă să îţi umpli cupa afecţiunii faţă de faptele şi trăirile oamenilor cu distincţia dintre ceea ce este trecător şi ceea ce este Etern, între contingent şi Absolut, pe fondul unei profunde conștientizări și acceptări de sine.

Numai un lung dialog cu propriul suflet, un drum călăuzit de flacăra libertăţii de conştiinţă, constituită într-o artă benefică de perpetuare a puteri de a săvârşi binele care se întoarce spre el însuşi, îl transformă pe lider într-un om mai bun.

Mulţi lideri sunt cizelaţi şi menţinuţi de o gândire pozitivă, dar cumva lipsită de simţul responsabilităţii Eului, alimentată numai din observaţii, interpretări şi analize ale evenimentelor la care iau parte. Fără a se sprijini pe nici o experienţă realizată în liniştea interioară, în meditaţie, în umbra propriilor gânduri de îndoială, dincolo de rolurile asumate de-a lungul vieţii.

Măreţia care defineşte un om plin de sfinţenie este romanul unui destin care se împlineşte în stadiul unei relaţii de dependenţă între regret şi tărie, reflectându-se însă ca intersectare dramatică între conştiinţa temporalităţii şi conştiinţa eternităţii.

Aceştia din urmă nu se pot curăţa de rugina ignoranţei de sine. Pentru ei leadershipul rămâne doar un spaţiu de manifestare a ascensiunii pentru zona experimentalului şi inovaţiei, o posibilitate de articulare a formării profesionale, o variantă de realizare a obiectului de activitate. Dar, nepreocupându-se de dubla cale, a simţirii şi acceptării, ei rămân neprotejaţi în faţa conştiinţei lor care vizează aspectul bun sau rău al adevărurilor dure de care se izbesc şi de care nu vor să ţină cont.

Ca să poţi să te împaci cu toate adevărurile dure ale vieţii, de care nu poţi face abstracţie, trebuie în primul rând să-ţi stabileşti poziţia de lider în propria viaţă, monitorizând lupta dintre sine, evenimentele înconjurătoare, idealurile făurite şi rolul asumat. Uneori vei fi nevoit să dai ascultare adevărurilor şi să te întorci de la tot ceea ce săvârşeşti cu o satisfacţie atât de nemărginită, să-ţi renegi responsabilitatea faţă de propriile experienţe, nemaiputându-te bucura de puterea care îţi aparţine de drept.

Leadership: Eşti dispus să eşuezi ca om care îşi iubeşte fiinţa, considerând călăuzirea gândirii şi sentimentelor tale ca un soi de manifestare exterioară a unei divinităţi care şi-a abandonat creaţia?

În această privinţă, pot aminti cuvintele lui John Fuhrman, fondatorului companiei Frame of Mind: “ Nimic nu ne poate opri din ascensiune, decât dacă lăsăm evenimentele să ne controleze vieţile şi le considerăm barometre în funcţie de care ne apreciem eforturile viitoare. Zâmbiţi când sunteţi în faţa unui noi început – fiindcă sunteţi. ”

Dacă nu eşti dispus să eşuezi ca om care îşi iubeşte fiinţa, nu vei fi niciodată destul de bine apărat în faţa a ceea ce ştii că este adevărat. A accepta ceea ce ţi se întâmplă în viaţă, ceea ce se petrece în jurul tău, este mai mult decât pur şi simplu a "recunoaşte" sau a "admite". Este o necesitate a reuşitei personale.

Un om care eşuează în a-şi iubi fiinţa este un om care a cunoscut mai mult singurătatea decât liniştea, şi care a ales să se focuseze pe activitatea de suflet, un om care atunci când priveşte în urmă are multe regrete, multe lucruri nespuse, nefiindu-i clar de ce Dumnezeu a admis să se întâmple atâtea nenorociri şi rele în lume.

Liderul este de multe ori un asemenea om, dar care niciodată nu se lasă subjugat de necesitatea de a fi arhitectul unei deveniri orientată spre plăceri sau spre durere, ci numai spre valori autentice.

Unii au acreditat opinia sumară că, în fond, liderul este o colecţie de capacităţi şi însuşiri care s-au valorificat la un moment dat. Însă, dacă luăm în calcul cuvintele scriitorului român Nicolae Iorga, anume “ Cea dintâi condiţie a fericirii este liniştea sufletului ”, atunci liderul devine produsul final al diferitelor etape ale procesului de revenire către sine, în condiţiile unei retrageri convenţionale din mediul profesional.

O divinitate care şi-a abandonat creaţia face referire la varianta de trăire a unei vieţi care nu poate fi înţeleasă decât printr-o ruptură de sine, printr-un abandon voit în faţa unei realităţi care depăşeşte capacitatea omului de a o înţelege şi de a putea schimba ceva la ea.

Cu ce drept se ating oamenii de acest lucru necunoscut? Este o întrebare la care încearcă să răspundă liderul care vrea să se reinventeze, luând în calcul tot ceea ce are impact asupra vieţii şi interacţiunilor sociale, asupra modului de gândire al oamenilor, influenţându-i fie în bine, fie în rău.

Totodată vizează atitudinea liderului faţă de sine însuşi prin adoptarea unui model propriu, al unui referenţial propriu inatacabil şi unanim acceptat pe plan social.

* Notă: Victor Hugo - Mizerabilii;