Sanguis Litterae

Adevărata forță a cuvântului nu stă în a oglindi realitatea, ci în a o zămisli din arderea interioară a celui ce-l însuflețește.

În deșert, unde nisipul ascunde ecoul unor povești nerostite, am descoperit înțelesul cabalei care avea să-mi definească existența. De când am început să scriu, am simțit că literele mele poartă o "Vis Arcana", o putere stranie care nu doar descrie, ci creează. Căci fiecare simbol devenea un fir de nisip țesut în țesătura realității, o pânză – marele covor al lumii. Și nu doar atât. Sub cerul care nu iartă, ci cântărește, fiecare cuvânt scris devenea o rugăciune nerostită, dar și o rană deschisă. Căci am învățat, tot atunci, prețul acelei chemări misterioase: cu fiecare literă, o parte din mine se risipea, ca o ofrandă către povestea ce mă consuma.

Într-o noapte, sub stele ce păreau să ascundă un semn ancestral, pergamentul a pulsat sub degetele mele, ca un lucru viu, șoptindu-mi că nu eu scriu pe el, ci sunt scris de vocea destinului. Atunci, am înțeles că misiunea mea nu era să stăpânesc arta cuvintelor scrise cu sudoarea spiritului, ci să mă las devorat de ea, să mă evapor, lăsând povestea nebănuită să trăiască dincolo de mine, chiar dacă eu mă stingeam. Astfel, am continuat să scriu fără ezitare, prin vârtejul inspirației divine, știind că fiecare simbol mă apropia de o eternitate tăcută. Tot ce ar fi putut salva sufletul meu de la disoluția marii treceri nu era iremediabil pierdut, ci mai degrabă transformat.

Era exact ca în romanul scris de Oscar Wilde. Tabloul din mansarda lui Dorian, care absorbea păcatele și îmbătrânirea lui, părea să reflecte același schimb misterios descris în memoria mea. Dorian a rămas tânăr, în timp ce tabloul se degradase, la fel cum eu însumi păream să mă sting cu fiecare literă scrisă, dar în același timp povestea căpăta viață. Ambele obiecte – tabloul și pergamentul – deveniseră containere sacre care absorbeau esența creatorului lor. Tot în ambele cazuri, exista o înțelegere târzie, cum că prețul artei sau al frumuseții eterne fusese propria substanță spirituală a celui ce scrisese cu sânge și dor, și că povestea nesfârșită ceruse un sacrificiu personal: "Pentru a da viață unei alte lumi, trebuie să moară o parte din tine."

Leadership: Ești pregătit să plătești prețul creației, sacrificând o parte din tine pentru a da viață unei povești mai vaste decât propria ta existență?

Cuvintele apăreau de nicăieri, ca și când ar fi fost șoptite dintr-un plan invizibil, fiind mai mult decât un suport – erau un portal către o realitate latentă, așteptând să fie rostită. Fiecare literă trasată cu cerneală, amestecată cu praf deșertic, devenea un "signum vivum", un fir care rescria realitatea. Dar tot cu fiecare cuvânt, simțeam cum ființa mea se subțiază, ca un râu secat de soare. Într-un fel, deșertul mă învăța că această artă nu era un dar, ci un pact. Povestea cerea sânge – nu al trupului, ci al sinelui.

Așa se face că, într-un moment de claritate, sub luna plină, am văzut umbrele lumilor născute din cuvintele mele: orașe de nisip ridicându-se din vid, râuri curgând din metafore, suflete țesute din adjective. Dar fiecare creație lăsa în mine o lacună subterană, o gaură unde eul meu se risipea. La o adică, puterea cuvântului vine din eliberare, nu din posesie. Cu cât mai adânc scriam, cu atât mai clar simțeam că nu eu nasc povestea, ci ea mă consumă pe mine. Un singur lucru îmi bântuia gândurile: dacă aș fi putut rescrie realitatea cu un singur cuvânt, cât din mine trebuia să sacrific pentru ca acel cuvânt să prindă viață?

Leadership: Ce responsabilitate porți când cuvintele tale au puterea de a modela realitatea, știind că prezența ei concretă cere un tribut din ființa ta?

Cine a urmărit filmul "The Fountain" (2006) ar putea înțelege mai bine dizolvarea mea interioară. Filmul explorează legătura dintre scris, viață și moarte. Personajul principal scrie o poveste sacră care transcende timpul, iar în actul creației sale, el își sacrifică identitatea pentru a atinge o formă superioară de înțelegere și existență. Este o reflecție directă asupra ideii de a fi scris de vocea destinului și de a fi absorbit în propria creație. Mesajul este acesta: "Together we will live forever" – trinitatea formată din creator, personaj și poveste trebuie contopită, pentru ca eternitatea să se reveleze în forma sa deplină.

Martore ale scrierii mele erau stelele, ce ascundeau o taină divină, chemându-mă să nu opresc din scris, chiar dacă mă pierd în abisul cuvintelor. Pergamentul părea să respire sub degetele mele, cerând mereu mai mult. Iar într-o noapte, când vântul purta ecoul unui strigăt primordial, am simțit povestea devenind haină de foc, ca un foc ce scapă de sub control. Căci scrisesem despre un copac al vieții răsărit din lacrimi, despre un cer spart de dorințe nerostite, și fiecare literă îmi smulsese o amintire, o speranță, un fragment din cine eram. În golul rămas, am găsit o scânteie de adevăr, o lumină care nu era a mea, ci a poveștii. Și exact ca în versurile lui Rilke, "totul cere să fie privit până la capăt", am înțeles că rolul meu era să fiu un adept al efemerului care se stinge-n creația lui, dar care se "risipește" pentru ca opera lui să trăiască.

Leadership: Poți să te pierzi în creația ta, știind că adevărata împlinire este povestea care trăiește dincolo de tine?

Apoi, o furtună de nisip s-a ridicat, ca un val apocaliptic, ascunzând stelele. În tăcerea care a urmat, un murmur al deșertului m-a cutremurat: "Cel ce scrie devine povestea Mea." Un semn ancestral mi-a dezvăluit că sângele meu poartă ecoul scribilor pierduți în căutarea tăcută a nemuririi, iar deșertul m-a chemat să fiu un purtător al memoriei sacre. în timp ce pergamentul era altarul unde eul meu se jertfea. Și astfel, am continuat să scriu, lăsându-mă cuprins de voința cuvintelor, știind că fiecare simbol mă apropia de un final luminos, dar și de un nou început.

Da, povestea mea trăia deja dincolo de mine, în lumile născute din literele mele. Ca un pribeag al cuvintelor, am învățat că nu posed arta sacrificiului creator, ci sunt posedat de ea. Iar cu fiecare fir de nisip țesut în realitate, am descoperit că nu eu îmi scriu destinul, ci sunt scris de o narațiune eternă.

Si mai departe? La fel Dorian a rămas tânăr, în timp ce tabloul lui se degradase, tot așa eu păream neatins, în timp ce povestea îmi devora esența în tăcere. Adevărul e că nu-mi plac momentele trăite cu intensitate, și apoi uitate definitiv, ca și cum nu ar fi fost niciodată.

Puterea ta de a întrupa eternul se manifestă prin curajul de a te pierde în povestea ta, lăsând-o să strălucească mai tare decât sumbra ta efemeritate.

Sanguis Litterae ne învață că deșertul este un pergament viu, citit doar de cel ce renunță la sine, lăsând cuvintele să nască eternitatea. La urma urmei, sunt un scrib al umbrelor, chemat să port taina unei arte care mă consumă. Iar sub stelele care judecă cu dreptate divină și pătrundere, știu că povestea aparține celui ce se jertfește, iar eu sunt doar un strop de lumină, oglindit în nisipul etern.